Romanian Times | Aprilie 2026

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES Slavomir Almăjan “Chiar acum, în această oră a serii, auzind vântul și simțind fumul mi-am aruncat privirea înspre muntele de sud. Flăcările acoperă o bună parte din linia orizontului… Da, stihia mai bântuie încă pe meleagurile noastre, și (cine știe?) poate că doar zorii mileniului fericirii o vor stinge cu totul…” Se părea că întreaga ordine firească a lucrurilor va fi răsturnată, o “schimbare adâncă” definitivă părea a cuprinde inimăcu inimă, întreagapopulațiea frumoaseiKelowna. Veștile rele se încrucișau cu o viteză uimitoare, aerul întreg părea că anunță ultimele clipe ale cetății din Okanagan. Elicopterele, uriașele bombardiere de apă, sirenele pompierilor și ale poliției, convoaielemilitareși lumeacuprinsădepanică. Focul cujerbele lui de 60 m înalte părea că atinge cerul și avansa pe trei fonturi cu 100-150mpeminut. Oamenii căliți în focmărturiseau că nu văzuseră așa ceva în viața lor. Temperaturile din epicentrul flăcărilor făceau ca pomii să plesnească, să explodeze aruncând în aer ramuri arzânde, făcând ca alte și alte focuri să se aprindă aproape instantaneu. De fapt era stare de panică în primar, în pompierii căliți în foc, în soldații căliți în luptă cât și în omul de rând. 30,000 de oameni au fost evacuați din casele lor în mai puțin de două ore. Alți 30,000 erau în stare de alertă, pregătiți pentru o evacuare rapidă. Pregătindu-ne în pripă cu câteva lucruri de strictă necessitate, puteam vedea prin fereastră sudul orașului cuprins de gigantele focuri… Era ora opt seara și erampregătiți să auzimmegafoanele poliției ordorând evacuarea zonei noastre… Priveam acea stihie și buzele mele rosteau fără încetare: “O, Doamne, o, Doamne…” Era tot ce puteam să spun. Unii din pompierii din prima linie trebuiau să-și părăseascămașinile și să fugă ca să-și scape viețile… Cartierul elitei orașului era în flăcări. O altă veste a pus în alertă o altă treime din populația orașului, apoi o altă veste anunța că de fapt nordul orașului este acum atacat. Focul avansa pe trei fronturi. Temperaturile uriașe precum și fumul înălțându-se atât de rapid au creat perturbații electromagnetice în atmosferă și pe deasupra flăcărilor cerul părea a se despica de mulțimea fulgerelor și tunetele adăugau încă și mai înaltă panică la cea care exista deja. Și totuși, megafoanele poliției nu au răsunat pe strada noastră și, clipă cu clipă, oboseala și somnul au învins frica. Amadormit cuNumneleDomnului pe buze în acea vineri de neuitat. Când ne-am trezit, puteam vedea cerul albastru și mângâierea primelor raze de soare. Partea noastră a orașului a rămas intactă, vântul își schimbase direcția împingând focul în el însuși. Un calm a înlocuit starea de panică. Mii și mii de oameni trebuiau adăpostiți, hrăniți, îndrumați… Orașul, ca unmechanismbine uns, a început să se miște. Înmulți, omul Stihia de bine s-a născut, în alții fiara a ieșit la iveală… Ziceam în sinea mea: “Domnul a cercetat Kelowna, a ars 248 din cele mai frumoase șimai scumpe case, a legat inimileoamenilor între eleprintr-o sfântă șiminunata solidaritate…” Dar, minunea minunilor, nici măcar un suflet n-a pierit, nici măcar un om n-a fost rănit! Se poate spune mai mult despre har? Despre îndurarea fără margini a Domnului? Se poate spune mai mult despre chemarea Lui la pocăință? Mă așteptam, cititorule, să văd trezire, să văd schimbare, să văd renaștere… “Mama natură”, spuneau oficialii orașului, “ne-a dat azi o mână de ajutor”. Plancarde uriașe pe bulevardele orașului, “vă mulțumim pompierilor, vă mulțumim soldaților!” Duhul se întărâta în mine și lăuntrul meu striga: “unde este ‘îți mulțumim Doamne’”? Unde este cântecul de laudă și lacrima pocăinței? O, Doamne, strigam în duhul meu, unde sunt proorocii tăi plângând printre ruinele orașului? “Cum să temângăi, fiică a Sionului?”, striga Ieremia printre ruinele Ierusalimului. Nimic din toate acestea, ba mai mult, cei care încercau să readucă în atenția populației faptul că Dumnezeu va judeca lumea și că ceea ce deja am văzut este doar un semnal, sunt priviți ca unii care aduc “mesaje rele” de către chiar frații lor în Domnul. La toate acestea unul dintre clericii Kelownei comenta: “Lucrurile nu sunt chiar atât de în alb și negru cum cred unii…” Cu alte cuvinte, la Domnul da nu este întotdeauna da și nu nu este întotdeauna nu… Când i-am reamintit de “plângerile lui Ieremia”, el a replicat că în Canada nu este teocrație așa cum Israelul a fost pe vremea lui Ieremia, deci mesajul Domnului prin proorocul plângător nu mai este relevant astăzi… Cititorule, dacă citești astăzi aceste rânduri, amintește-ți că ziua judecății Domnului este aproape. Semnele Lui sunt vizibile azi în tot locul. Focul de la Kelowna este aproape nimic pe lângă toate cele care s-au întâmplat în anul acesta… Franța care își numără cei 10,000 de morți într-o caniculă fără precedent, bezna care a acoperit estul Americii de nord, legiferarea “căsătoriei” între bărbat și bărbat respectiv între femeie și femeie înCanada, SARS, și altele de genul acesta, în doar câteva luni, strigă: “treziți-vă!”. Ochii mei au văzut, în stihia de la Kelowna, starea noastră de neputință în fața puterii lui Dumnezeu… Unde te poți ascunde? Cine știe ce altă teribilă veste îmi va izbi timpanele în în ziua următoare? Ști ce? Astăzi mai poți răspunde, astăzi mai este har. Va veni o zi însă când chiar și timp pentru un ultim suspin nu se va ma găsi. Încă îmimai sună în urechi întrebarea soțieimele: “Cemai urmează să vedem?” Cred că întrebarea ei a fost mai mult retorică. Cine știe dacă vom mai apuca să vedem ceva? Cine știe, poate că acum este vremea să mai rostimun suspin în lipsa cuvintelor, să mai rostim o rugăciune de iertare și pocăință în locul celei pe care nu vommai avea timp s-o mai rostim? Chiar acum, în această oră a serii, auzind vântul și simțind fumul mi-am aruncat privirea înspremuntele de sud. Flăcările acoperă o bună parte din linia orizontului… Da, stihiamai bântuie încă pemeleagurile noastre, și (cine știe?) poate că doar zoriimileniului fericirii o vor stinge cu totul… Vino, Doamne Isuse! Amin NUME DE COD: ASAF Nauciti de suvoiul evenimentelor actuale multi se intreaba retoric: “cum de-am ajuns aici?” Afectati de factorul economic tindem sa credem ca toata problema este acolo dar radacina este profund spirituala pentru ca are componente etice-morale. Credeti sau nu, exista un tipar al degradarii morale. Acest tipar rareori vine cu zgomot sau semnale evidente. Nu incepe cu o revolta deschisa impotriva adevarului, ci cu pași mici, aproape imperceptibili. In timp insa aceasta nou amatrice formateaza lent felul in care gandim, felul in care simtim și in cele din urma felul in care traim. In liniște, ceea ce odinioara parea de neconceput devine acceptabil. Apoi devine normal. Și, in cele din urma, devine ceva de așteptat. Pentru cei credinciosi este important de inteles este ca aceasta realitate nu este doar „acolo, in lume”. Ea ne atinge și pe noi. Nu este doar o problema culturala, ci și una profund personala, a inimii. Scriptura ne arata ca aceasta lupta nu este noua. Asaf, autorul Psalmului 73, a cunoscut-o foarte bine: „Cu adevarat, Dumnezeu este bun cu Israel, cu cei curati la inima. Dar cat despre mine, era sa-mi alunece picioarele; era cat pe ce sa-mi pierd sprijinul” (Psalmul 73:1-2). Este o marturisire sincera, vulnerabila. Un om credincios care recunoaște ca a fost aproape sa cada. Nu in pacat vizibil, ci intr-o cadere interioara: in descurajare, in confuzie, in indoiala. Autorul britanic Theo Hobson a surprins aceasta dinamica culturala in trei pași simpli: Ceea ce odinioara era condamnat este acum celebrat. Ceea ce odinioara era celebrat este acum condamnat. Cei care refuza sa celebreze sunt acum condamnati. Aceste cuvinte descriupresiunea pe care o simtimin inimile noastre fata de orice eveniment actual. Totul incepe subtil si se desfasoare in straturi, pe mai multe paliere. La inceput vedem schimbari la nivelul limbajului. Astfel pacatul devine „lupta”. Razvratirea devine „autenticitate”. Ceea ce Dumnezeu numește rau este reinterpretat ca fiind neinteles sau chiar partial bun. Și incet fara sa ne dam seama nu doar toleramaceste lucruri, apoi nu doar sa le acceptam ci chiar sa le afirmam. Dar lupta nu este doar in jurul nostru. Ea apare și in noi. Asaf spune: „Caci ii invidiam pe cei aroganti cand vedeam prosperitatea celor rai” (Psalmul 73:3). Observati sinceritatea lui. Nu iși ascunde trairile, nu vrea sa para smerit. Nu iși cosmetizeaza lupta. El recunoaște: „am invidiat”. Și daca suntem sinceri, și noi am fost acolo. Asaf nu se lupta cu intrebarea veche de cand lumea: de ce li se intampla lucruri rele oamenilor buni; el se lupta cu intrebarea de ce lucrurile bune par sa li se intample celor rai. Ne uitam la altii, ne comparam. Ne intrebam de ce ei au mai mult. De ce lor le merge mai bine. De ce viata pare mai ușoara pentru cei care nu Il onoreaza pe Dumnezeu. Și, incet, se strecoara in inima un gand periculos: „Nu este corect. Eu merit mai mult.”Aici apare sentimentul de indreptatire. Cand acest sentiment prinde radacina, incepe sa ne schimbe perspectiva. La nivel personal, se intampla ceva grav: incepem sa pierdem contactul cu adevarul despre noi inșine. Adevarul este ca nu meritam harul pe care il primim. Daca ar fi sa primim ceea ce meritam cu adevarat, ar fi judecata. Și totuși, Dumnezeu ne da viata, iertare, har, zi de zi. Cand uitam acest lucru, recunoștinta dispare. Și fara recunoștinta, viata devine apasatoare. Nu mai vedem darurile Cerului, ci doar lipsurile pamantului. Nu mai vedem harul, ci doar ceea ce credem ca ni se cuvine. Nu mai putem spune „multumesc” din inima, pentru ca simtim ca totul ni se datoreaza. Și astfel, chiar daca avem mult, ne simtim saraci. In mediul socio-cultural acest nivel se vede clar: cine nu se conformeaza este respins. Dar la nivelul inimii el se manifesta intr-un mod mai tacut, dar la fel de dureros. La nivel cultural, binele este pus sub semnul intrebarii. Virtuti precum curatia, fidelitatea și autocontrolul numai sunt admirate, ci ridiculizate. Cei care raman fideli convingerilor lor sunt etichetati, marginalizati și uneori sanctionati. Dar aceeași dinamica se vede și in relatiile personale afectate de indreptatire. (continuare in pagina 22)